Brânduşa de toamnă este una din cele mai puternice şi totodată mai otrăvitoare plante medicinale din flora românească şi mondială, întrecând din acest punct de vedere chiar şi faimosul spânz mult discutat în presa cu specific naturist din ultimii ani.

Este o plantă perenă (a cărei rădăcină dormitează iarna sub zăpadă), care creşte în zonele de deal şi de munte, înflorind la începutul toamnei (septembrie) cu nişte flori violete superbe. încă din Antichitate această plantă este cunoscută şi folosită intern în tratamentul unor boli din cele mai diverse, de la reumatism, constipaţie, până la tulburările neurologice.

Apoi planta a fost folosită de arabi în secolele V-Vll în tratamentul gutei, care a reprezentat o mare problemă în Evul Mediu din cauza consumului excesiv de carne. în fine, planta este redescoperită în anul 1920 în Anglia, unde se stabileşte că seminţele sale au un conţinut mai mare şi, mai ales mai constant, de principii active faţă de bulb, care era folosit în mod tradiţional şi care dădea numeroase accidente din cauza conţinutului său de principii active toxice extrem de variabil (în cazul seminţelor dozarea remediilor s-a putut face mai precis). în continuare rând pe rând au fost descoperite principiile active ale brânduşei de toamnă împreună cu proprietăţile lor terapeutice. în cele ce urmează vom da CU TITLU STRICT INFORMATIV datele despre tratamentele cu această plantă deosebit de toxică, fiindimperios necesar ca tratamentul să fie realizat SUB SUPRAVEGHEREA STRICTĂ A UNUI MEDIC SPECIALIST!

    Este cunoscut şi sub numele de cucurbeţică în sudul ţârii şi în zona Bucureştiului, dar denumirea sa intrată în uzul farmaciştilor şi cu care poate fi găsită în nomenclatoare este cea de remf. Creşte din abundenţă în zonele de câmpie, are o toxicitate pe măsura puterii sale curative, fiind utilizată de foarte mult timp pentru tratarea unora dintre bolile cele mai grave. Este un remediu de primă mână în tumori benigne şi maligne, răni (inclusiv după operaţii) care nu se cicatrizează nici după ani de zile, psoriazis, acnee rebele la alte forme de tratament, infecţii virale (cu papiloma, herpes, virus hepatic A, B şi C), hemoroizi şi fisuri anale, iar lista poate continua mult S-a încercat obţinerea din el de medicamente de semi sinteză încă din anii 70, dar tentativele au eşuat deoarece principalul său principiu activ imunostimulator (acidul aristolochic) separat de substanţele din compoziţia naturală a plantei, cu care acţionează sinergie, devine cancerigen. Extractele naturale obţinute din el sunt însă un inamic redutabil al cancerului, motiv pentru care această plantă este tot mai căutată.

Are o floare verde-purpuriu uimitor de mare, care apare la sfârşitul iernii - începutul primăverii. Frunzele răsar mai târziu, prin aprilie. Creşte mai ales la umbră şi umezeală, prin margini de pădure şi rarişti, în asociaţii întinse. Rădăcinile sale firoase sunt unul din cele mai puternice medicamente din lume într-o gamă uimitoare de boli - de la reumatism şi dureri de cap, la tumori benigne şi cancer.

Singurul ei inconvenient: este extrem de toxică. O doză de cinci grame din această plantă ucide un om; a cincea parte dintr-un gram, în schimb, poate cu adevărat salva vieţi. Mulţi cercetători români au studiat cu succes această plantă. Primul dintre ei a fost regretatul doctor Boici, care a uimit în anii '60 lumea medicală cu vindecarea unor cazuri extrem de grave de reumatism cu ajutorul unor fierturi din spânz preparate pur şi simplu în casă. Doctorul Boici dobândise atunci faima unui adevărat magician: veneau la el oameni bolnavi de ani de zile şi imobilizaţi în cărucior, iar după câteva şedinţe de tratament cu spânz plecau acasă pe picioarele lor. Domnia sa a brevetat o serie întreagă de medicamente pe bază de spânz - "Boicil" - care au fost folosite într-o gamă extrem de largă de afecţiuni, pentru a cădea apoi într-o semi-uitare după moartea domnului doctor.

Agrisul este un arbust cu o inaltime, la maturitate, cuprinsa intre 60 si 150 cm. Apartine familiei saxifragaceelor. Ramurile sale sunt spinoase, iar frunzele, paroase, au forma lobata.

Acacia catechu face parte din familia Fabaceae. Tulpina are diametru de 30-40 cm si nu creste dreapta, la fel si coroana are forma neregulata.

Florile copacului Acacia catechu au culoarea galben pal sau alb, foarte parfumate (este folosita in anumite zone ca planta ornamentala sau in industria parfumurilor), fructele sunt in forma de pastaie si au culoarea maronie.

Lemnul de Acacia catechu  este bogat in tanin si catechin (antioxidant polifenolic).

Acacia catechu este un copac foios de dimensiuni medii, cu scoarta dura, de culoare verde inchis si apartine familiei Leguminoaselor sau Fabaceae. In limbile indiene locale mai este numit khoira, koir, kheriya baval, kher babul, kagli, cachu, kugli, kaderi si sandra.

Creste in India (Campia Gangelui) si Burma.

Afinul este un arbust raspandit pe suprafete intinse (afinisuri) in zona montana din tara noastra, introdus experimental si in cultura. La limita atat de apropiata intre „medicament" si „aliment", afinele reprezinta un bun exemplu, ele fiind si veritabile produse fitomedicinale (Fructus Myrtilli), cunoscute inca din antichitate ca plante medicinale, in acelasi timp, ca si alimente.